Migrații în Europa contemporană

Migrația în Europa

După cel de-al Doilea Război Mondial, Europa s-a confruntat cu cele mai mari mișcări de populație din istorie. Milioane de oameni au fost nevoiți să își părăsească locuințele din cauza frontierelor redesenate, a războaielor și a regimurilor totalitare.

Pe lângă refugiații de război, s-au adăugat muncitorii migranți din Africa, Asia și Orientul Mijlociu, care au venit în Europa Occidentală pentru reconstrucție economică.

I.Migrațiile din cel de-al Doilea Război Mondial

Cel de-al Doilea Război Mondial a determinat masive mişcări de populaţii. Mai întâi evreii au fost deportaţi în lagăre din toate teritoriile cucerite de germani şi aliaţii lor. O parte au reuşit să plece în Asia sau America. Peste 6 milioane de evrei au fost exterminaţi în lagărele de concentrare.

O plecare masivă a evreilor se realizează după încheierea războiului determinată de crearea, în 1948, a statului modern Israel.

O altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor. Statul lor a fost ocupat de Germania şi U.R.S.S. Sovieticii au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate iar germanii au exterminat 90% din evreii polonezi. Cehoslovacii din Regiunea Sudetă au avut de suferit foarte mult deoarece a trebuit să evacueze teritoriul pe care l-a ocupat Hitler în 1938, în urma acordului de la München.

II. Perioada postbelică în Europa Occidentală

După al Doilea Război Mondial mai multe state din Europa occidentală au avut programe de primire a muncitorilor imigranţi. În 1973 acestea au fost sistate din cauza crizei economice produse de scumpirea petrolului produs în ţările arabe.

În Franţa, tradiţia muncitorilor imigranţi s-a creat încă din perioada interbelică, când a fost creată Societatea Generală a Imigranţilor, pentru a administra eficient această problemă. În perioada 1945-1974 statul francez susţine o politică de imigraţie durabilă. Permisul de muncă se obţinea şi se reînnoia foarte uşor. În anii '60 se construiesc locuinţe provizorii pentru aceşti muncitori. În 1974 politica franceză s-a schimbat radical, ajungând să se propună o primă de repatriere celor care ar dori să revină în ţara lor. În anii '80 Franţa a organizat expulzarea emigranţilor clandestini. Franţa a avut şi are o relaţie specială cu populaţia din fostele sale colonii. Tinerilor din Magreb (Maroc, Tunisia, Algeria) le este facilitată primirea la studii, fapt ce determină şi acordarea altor facilităţi economice sau culturale.

Anglia a dus şi ea o politică apropiată de fostele sale colonii, în special faţă de India. Datorită acestei politicii, Londra este unul dintre cele mai cosmopolite oraşe ale Europei. Germania a stabilit relaţii speciale cu muncitorii de origine turcă. Italia, Spania, Portugalia au fost ţări de unde s-a emigrat masiv din cauză că s-au confruntat, fie în perioada interbelică, fie imediat după aceea cu regimuri dictatoriale.

III. Perioada comunistă în Europa Centrală şi de Est

Instaurarea regimurilor comuniste a determinat o plecare masivă a persoanelor cu situaţie materială foarte bună (nobili, burghezi) sau a intelectualilor care nu au fost de acord cu regimul comunist. Ei erau "vânaţi" de noul regim întrucât, conform ideologiei marxist-leniniste, erau consideraţi asupritori şi duşmani ai poporului.

Totuşi, această migrare masivă s-a oprit foarte repede, pentru că s-au închis graniţele. În aceste condiţii, trecerea frontierei presupunea riscuri foarte mari. Cel mai uşor se putea pleca iniţial din Germania de Est în Germania de Vest prin Berlin. Între anii 1949-1962, au reuşit să evadeze astfel 2,5 milioane de persoane.

În 1962, ruşii au construit Zidul Berlinului, care a blocat foarte eficient aceste plecări. Până în 1989, au mai reuşit să treacă doar 5000 de persoane. Cei care plecau din ţările comuniste primeau azil politic în statele occidentale.

În România au existat câteva particularităţi ale migraţiilor din perioada comunistă. Mai întâi, în 1945, cea mai mare parte a saşilor a fost deportată în Siberia. Comuniştii îi acuzaseră în bloc de colaborare cu ocupantul german şi au găsit motiv să-i expulzeze. Cei care au reuşit să scape au fost vânduţi de statul român statului Germania Federală, în anii 1970-1980.

Ceauşescu se temea de problemele pe care le-ar fi putut face minorităţile din România. Avea o obsesie în această direcţie, aproape fără motive reale. A recurs la metoda "vânzării" saşilor pentru a evita eventuale conflicte. Astfel, statul român a câştigat şi sume serioase de bani, oferite de statul german de vest sub forma unor împrumuturi nerambursabile.

După 1989, au mai plecat în mod liber şi alţi saşi. Dacă în perioada interbelică saşii reprezentau 4% din populaţia României, astăzi mai sunt doar câteva mii (aproximativ 0,3%).

IV. Migraţiile în ultimele decenii

Principala problemă a ultimelor decenii în primul rând este migraţia ilegală deoarece migranţii ilegali sunt suspuşi la tot felul de abuzuri şi sunt mai dispuşi spre comiterea unor infracţiuni din cauza condiţiilor dificile de viaţă. Italia s-a confruntat, începând cu anii '80 cu valuri succesive de populaţie ilegală: albanezi, marocani, tunisieni, somalezi etc. Italia este expusă la acest fenomen datorită apropierii ei de coastele Africii. Cu toate acestea, astăzi cel mai mare grup etnic din Italia este reprezentat de români (aproape 1,5% din populaţia ţării). Fenomenul migraţiilor dinspre Europa de Est spre cea de vest s-a extins după 1989. Pe lângă prăbuşirea comunismului, o altă cauză a fost războiul din Iugoslavia care a determinat plecarea a mii de refugiaţi: albanezii din Kosovo, musulmanii din Bosnia-Herţegovina etc.

Migrația românilor în Italia și prezența companiilor italiene în România

Axă cronologică

1950–1970 – Migrația forței de muncă și reconstrucția Europei

După Al Doilea Război Mondial, populațiile deportate încep să revină în țările de origine.
Reconstrucția Europei postbelice necesită muncitori; statele occidentale recrutează lucrători din țările în dezvoltare (Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania, Italia).
Tratatul de la Roma (1957) asigură libera circulație a persoanelor între cele 6 state fondatoare.
Acorduri bilaterale pentru muncitori temporari: Germania–Italia (1955), Grecia–Spania (1960), Turcia (1961), Maroc (1963), Portugalia (1964), Tunisia (1965), Iugoslavia (1968).

1973–1985 – Crize economice și reducerea migrației

Criza petrolului din 1973 și recesiunea economică reduc nevoia de muncitori străini.
Guvernele europene stabilesc cote, limitează categoriile de muncitori străini și aplică politici pentru întoarcerea lucrătorilor în țările de origine.
Migrația forței de muncă scade, dar migranții pentru reunificare familială și azil cresc.

1985–1990 – Diversificarea țărilor gazdă și a țării de origine

Țări tradiționale de emigrație (Spania, Italia, Irlanda, Grecia, Portugalia) devin treptat țări de imigrație.
Creșterea numărului de solicitanți de azil și refugiați, datorită conflictelor din Europa Centrală și de Est (prăbușirea comunismului, fosta Iugoslavie, Irak).

1990–2000 – Migrație forței de muncă preferențială și creșterea migrației ilegale

Creșterea migrației permanente și a celei temporare, mai ales pentru muncitori calificați și înalt calificați (IT, sănătate, educație).
Migrația din Europa Centrală și de Est spre Vest crește după căderea Zidului Berlinului și deschiderea frontierelor.
Întărirea controalelor pentru migrația ilegală și traficul de persoane.
Migrația femeilor crește, tendința de "feminizare" se remarcă în toate fluxurile migratorii.